Sentiment vs. Ratiune

Inceputul unei idei. Ideea incepe de la un punct mic si negru, se extinde intr-o linie si apoi, prin diferitele trairi, capata o forma ,insa nu e niciodata la fel. Poate fi un cerc, un patrat, sau poate fi chiar o inima. Inima mea. Inima mea nu e intotdeauna la fel; nu conteaza daca mediul inconjurator ramane la fel, daca oamenii din jur sunt si se comporta la fel; inima mea va fi mereu de alta forma. Azi, spre exemplu avea forma de caiet. S-a deschis dintr-o data si a inceput sa-si rasfire paginile sub privirile calde ale ochilor mei. Nu mare mi-a fost uimirea cand s-a oprit de cateva ori, ametita de ce a gasit in interior,adanc incrustate in catifea mov:erau visele mele.Zambeam.Dar cand le-am revazut, n-am mai zambit cum de altfel n-o fac nici acum.N-am mai zambit cu adevarat de mult timp si nici inima mea nu se mira ca nu zambesc... "De ce nu zambesti?"Ma intreaba in soapta, in linistea cearsafurilor mele. "Pentru ca nu a rasarit sorele inca." "Si cand va rasari,promiti sa-mi zambesti macar 1 minut?" "Nu."I-am raspuns si am inchis ochii, incercand sa imi golesc mintea. Cam asa se intampla in fiecare noapte inainte sa adorm;doreste mereu sa intre in viata mea insa eu o indepartez, spunandu-i ca sunt prea superficiala ca sa ii las loc de trecere spre lumina calda a diminetii. Asta inseamna iubirea pentru mine, o dimineata eterna si proaspata ca intr-un tablou al unui oarecare pictor amator. Nu e perfecta, insa daca o privesti de mai multe ori ajungi sa-i dai tu forma perfecta. Inima imi tresare la un moment dat, si speriata isi intoarce caldura catre mine, intreband: "Dar parca iubesti acum?Cum poti sa spui ca nu ai vazut dimineata pana acum?" "Dimineata cu care esti obijnuita nu este decat un fragment de dorinta expus pe geam la ora 6:30 in fiecare zi.dimineata cu care ma trezesc eu este doar preludiul noptii ce va urma." "Dar mie mi se pare a fi dimineata in toata regula..."Imi spune suparata, lovind in pieptul meu cu putere, .."Caci uite-l, EL este aici!" Zambesc fals.Ii zambesc fals.Ii intorc spatele si plec. Ideea:nu pot sa percep sentimentul, ceea ce denota ca sunt o persoana superficiala.Inteleg si de ce, sunt o pustoaica de 18 ani si nu pot sa am pretentia sa inteleg tot ce se intampla in jurul meu.As fi ipocrita si nu vreau.Daca as fi ipocrita as intra in randul maselor si nu vreau.Daca as intra in randul maselor, atunci as pierde orice contact cu lumea mea, adica cu felul meu unic de a fi;si evident nu vreau!Nu vreau sa mi se spuna ca nu stiu cui ii aduc aminte de nu stiu ce ex- prietena,as cadea in banal si repet,nu vreau. De aceea zambesc fals, de aceea imi intorc privirea de la inima mea chiar daca ea e cea care trage sforile in realitate si nu ratiunea. Ratiunea mea momentan este de fapt inima mea imbracata intr-un costum sobru;si totusi, tot ratiune se numeste.Pe ea o bag la inaintare cand trebuie sa gandesc "corect".De altfel, am folosit aceasta "masca" atat de des incat "ratiunea" incepe sa domine.Cu alte cuvinte incep sa fac diferenta intre ratiune si sentiment, chiar daca in mine nu sunt inca dezvoltate total si sunt inca alipite una de calalta; ca urmare, nu pot functiona una fara cealalta. Insa singurul loc in care mai "gandesc" cu inima este...lumea mea(pe care am mentionat-o putin mai sus).Lumea mea-Candy Land(lumea viselor din zahar candel).

Suna superficial, nu-i asa?